Pasivitatea creditorului în ipoteza cumulului penalităților convenționale cu executarea în natură a obligației principale neconformă în ceea ce privește timpul sau locul executării

This article aims to analyze especially the correlation between the final thesis of art. 1539 Civil Code and the provisions of art. 13. At first sight, it could be argued that in this situation silence is equivalent to consent, claiming that the creditor waives the right to request the penal clause or that through the text of the law in question the legislator instituted a legal obligation on his part in the sense of he does not remain passive in the event that he receives the execution of the obligation from the debtor late or in a different place than the one initially agreed upon and wishes to reserve his right to request compensation for the damage suffered, using a pre‑existing penal clause.

Prezentul articol își propune să analizeze cu precădere corelația dintre teza finală a art. 1539 C. civ. și dispozițiile art. 13 C. civ. La o primă vedere, s‑ar putea susține că în această situație tăcerea valorează consimțământ, respectiv că creditorul renunță la dreptul de a solicita clauza penală, sau că prin textul de lege în discuție legiuitorul a instituit o obligație legală a acestuia în sensul de a nu sta în pasivitate în ipoteza în care primește executarea obligației de la debitor cu întârziere sau în alt loc decât cel convenit inițial și dorește să își rezerve dreptul de a solicita repararea prejudiciului suferit, în virtutea unei clauze penale preexistente.