Relevanţa elementului subiectiv în ipoteza abuzului de drept

It is well-known that, in principle, no person entitled to a civil subjective right can be held liable for the damage caused by exercising that particular right. However, the principle of good faith and the obligation which is the result of it requires that the exercise of any civil subjective right respects its rigor. On the one hand, this means that the civil subjective right must be exercised for the purpose that has been recognized by law and, on the other hand, it can be understood that, sometimes, in order for the right to be exercised for the purpose that the law recognizes, a standard of reasonableness must be respected, requiring quantitative and qualitative appreciation between the benefit that the exercise of the right of the holder and the disadvantages (damages or injuries) which it may attract to third parties. More specifically, there must be a proportion, a relative balance between the advantages and disadvantages mentioned above. In any case, it is not always necessary to analyze such a proportion between the “good and bad” generated (e.g., discretionary potestative rights), but in many cases it is necessary to carry out
an analysis of this kind. Failure to comply with the requirements of good faith when exercising a right by its holder may entail civil liability, which, inter alia, raises the question of the subjective element of guilt in verifying that the conditions imposed by the law are met in order to attract liability, with the natural consequence of repairing the damage caused. Guilt is an essential subjective element, required in order to be able to bring civil liability of a person (tort for a person’s own deed or contractual liability). This element contains other sub-elements, namely intention and fault, which, in turn, subdivide into several forms; also, the fault can be appreciated according to its gravity. Under these circumstances, the question that arises is whether or not the element of guilt must exist to attract civil liability in the event of abuse of rights and, if so, whether the form of guilt is relevant? To these questions, the present paper attempts to provide answers in the context of the regulation of abuse of rights in the current Civil Code.

Este de notorietate că, în principiu, nicio persoană, titulară a unui drept subiectiv civil, nu poate fi trasă la răspundere pentru prejudiciul cauzat prin însăşi exercitarea lui. Cu toate acestea, principiul bunei-credinţe şi obligaţia care este rezultatul acestuia impun ca exercitarea oricărui drept subiectiv civil să respecte rigorile sale.
Pe de o parte, aceasta înseamnă că dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul pentru care a fost recunoscut de lege, iar pe de altă parte, prin aceasta se poate înţelege că, uneori, pentru a ne afla în situaţia în care dreptul este exercitat în scopul pentru care legea l-a consacrat, trebuie respectat un standard al rezonabilităţii care impune aprecieri cantitative şi calitative între beneficiul pe care îl poate aduce exercitarea unui drept titularului său şi dezavantajele (pagubele sau vătămările) pe care aceasta le poate atrage asupra unor terţi. Mai precis, între avantajele şi dezavantajele anterior menţionate trebuie să existe o proporţie, un echilibru relativ.
Nu în orice situaţie este necesară analiza unei asemenea proporţii între „binele
şi răul” generate (e.g., cazul drepturilor potestative discreţionare), însă în multe
cazuri se impune efectuarea unei analize de acest gen. Nerespectarea exigenţelor bunei-credinţe în momentul exercitării unui drept de către titularul său poate atrage răspunderea sa civilă, ceea ce, inter alia, pune problema analizei elementului subiectiv al vinovăţiei pentru a verifica întrunirea condiţiilor impuse de lege în vederea atragerii răspunderii, cu consecinţa firească a reparării prejudiciului cauzat.
Vinovăţia este un element subiectiv esenţial pentru a putea atrage răspunderea civilă (fie delictuală pentru fapta proprie, fie contractuală) a unei persoane. Acest element conţine alte sub-elemente, respectiv intenţia şi culpa, care, la rândul lor, se subdivid în mai multe forme, iar culpa poate fi apreciată şi în funcţie de gravitatea ei. În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă elementul vinovăţiei trebuie să existe pentru atragerea răspunderii civile în cazul abuzului de drept şi, în cazul în afirmativ, dacă forma vinovăţiei este relevantă? Acestor întrebări prezenta lucrare încearcă să le ofere răspunsuri în contextul reglementării abuzului de drept în actualul Cod civil.