La liberté de création, entre censure et droit d’auteur

Freedom of creation is always recognized rather as a specific fundamental right, different from the freedom of expression, because “art is not discourse”. Although sometimes presented as a competitor to author rights (the latter establishing a monopoly that allows its holder to censor the distribution of any work connected with his/hers), freedom of creation could, however, complement copyright and even specify its protection perimeter, only on condition that it support copyright with regard to the true nature of the creative process. Indeed, the juridical doctrine maintains a preconceived idea about this process and assimilates it to an essentially conceptual procedure, judging the creation by relating its result, the oeuvre. This is about an a posteriori action (acquired as a result of experience) that does not justify the uncertainties and anguish of creation. The creative process in fact underlines an adventure more mysterious – and especially total – than that imagined by jurists.
Chantal Deschamps describes it very accurately as “an immersion into chaos” or, in other words, an immersion into the “inseparable”. This process allows one to show how the author’s initial idea is not the idea maintained by the oeuvre, however, without denying any connection between the author and his/her oeuvre and without denying the oeuvre its significance.
The creative process puts the ones who undertake it face to face with the unknown, compelling them to ask themselves questions regarding their achievement and pushes them to formulate this experience for a better assimilation, in other words, for a better inwardness or simply in order to exit the abyss in which they have just immersed themselves. Nevertheless, this formulation exercise seems to be closely connected with the “resistance” of the oeuvre to the initial project and results in the author’s transformation, resulting at the same time also in the transformation of oeuvre that he/she generates. The resistance of the oeuvre, which is a consequence of its own material nature, demands of the author a total engagement – in other words, an open one, without pre-established limits; the resistance establishes the oeuvre’s polysemantic ontology. In this fashion, taking into consideration fully the creative process allows both the defense of the hard core of the personalistic theory, without renouncing the intimate polysemy of the oeuvre, and the justification of the compatibility between them. It resorts to the roots of human freedom. Thus, the uncertainty of the result with regard to the oeuvre is consubstantial with the creative process and the freedom of execution that this process involves.
This taking into consideration of the creative process allows one, in turn, to rethinking the extent of copyright. It allows the re-reading of the theses of the unity of art under a more critical angle and it opposes the mixing of protected works with those whose function is essentially utilitarian. Therefore, the main purpose of the creations of designers and, within a general framework, any product designed for industrial purposes and developed starting from a technical and economic tender book, has to be the maximization of profits. Is this case then not rather about a piece of work rather than an oeuvre, which should be protected exclusively by the unfair competition law, including by recognizing the author’s intention which engages him/her from a juridical point of view? Is this not the price to pay when we want to avoid mistaking his/her oeuvre for a simple item of merchandise, which oeuvre, no matter what its merits might be, is part of its author’s individuation process?

Libertatea de creație este întotdeauna recunoscută mai degrabă ca un drept fundamental specific, diferită de libertatea de exprimare, pentru că „arta nu este discurs”. Cu toate că uneori prezentat ca un concurent al drepturilor de autor (acesta din urmă stabilind a monopol care permite deținătorului său să cenzureze distribuția oricărei opere legate cu cea a lui), libertatea de creație ar putea, totuși, să completeze dreptul de autor și chiar să-și precizeze perimetrul de protecție, doar cu condiția ca acesta să suporte drepturile de autor cu privire la adevărata natură a procesului creativ. Într-adevăr, doctrina juridică menţine o idee preconcepută despre acest proces şi o asimilează într-o esenţială procedură conceptuală, judecând creația prin raportarea rezultatului acesteia, opera. Aceasta este despre o acţiune a posteriori (dobândită ca urmare a experienţei) care nu justifică incertitudinile și angoasa creației. Procesul creativ subliniază de fapt o aventură mai misterioasă – și mai ales totală – decât cea imaginată de juriști.
Chantal Deschamps o descrie foarte precis drept „o cufundare în haos” sau, cu alte cuvinte, o cufundare în „neseparabil”. Acest proces permite unul pentru a arăta cum ideea inițială a autorului nu este ideea susținută de operă, cu toate acestea, fără a nega vreo legătură între autor și opera sa și fără a nega semnificația operei.
Procesul creativ îi pune pe cei care îl întreprind față în față cu necunoscutul, obligându-i să-și pună întrebări cu privire la realizarea lor și îi împinge să formuleze această experiență pentru o mai bună asimilare, cu alte cuvinte, pentru o mai bună interioritate sau pur şi simplu pentru a ieşi din abisul în care au tocmai s-au scufundat. Cu toate acestea, acest exercițiu de formulare pare să fie strâns legat de „rezistența” operei față de proiectul inițial și are ca rezultat transformarea autorului, rezultând în același timp și în transformarea operei pe care o generează. Rezistența operei, care este o consecință a propriei sale naturi materiale, cere autorului un total angajament – cu alte cuvinte, unul deschis, fără limite prestabilite; cu rezistența stabilește ontologia polisemantică a operei. În acest mod, luând în considerare pe deplin procesul creativ permite atât apărarea hardului nucleul teoriei personaliste, fără a renunța la polisemia intimă a operei și justificarea compatibilității dintre ele. Se recurge la rădăcinile libertăţii umane. Astfel, incertitudinea rezultatului cu privire la operă este consubstanțială cu procesul creativ și cu libertatea de execuție a acestui proces.
Această luare în considerare a procesului creativ permite, la rândul său, să regândim întinderea dreptului de autor. Permite recitirea tezelor unității sub un unghi mai critic şi se opune amestecării lucrărilor protejate cu cele a cărui funcţie este în esenţă utilitară. Prin urmare, scopul principal al creațiilor designerilor și, într-un cadru general, orice produs destinat unor
scopuri industriale şi elaborat pornind de la un caiet de sarcini tehnic şi economic, trebuie să fie maximizarea profiturilor. Este cazul atunci nu mai degrabă despre o lucrare decât o operă, care ar trebui protejată exclusiv de legea concurenței neloiale, inclusiv prin recunoașterea intenției autorului care îl angajează din punct de vedere juridic.
Punct de vedere? Nu acesta este prețul de plătit atunci când vrem să evităm să-l înșelăm? Opera pentru un simplu articol de marfă, care operă, indiferent de meritele sale ar putea fi, face parte din procesul de individualizare a autorului său?