„Scripturae soliloquiis”,
posibil răspuns la întrebarea „Cum scrieţi?”

I never just „write”. I rather transcript a soliloquy, an internal dialogue that requires to be recorded, probably out of a vanity of the moment, which later may bring post festum regrets or, at least, benevolent self-ironies… Why? Simple, because our writings are considered as fragments of legal literature. The legal literature, by contrast with other written works, is, in certain legal systems, a formal source of law, while in our continental system, an indirect source. Consequently, it is not easy to concile your naturally being unconstrained with the overwhelming social responsibility.

Niciodată nu „scriu” pur și simplu. Mai degrabă, transcriu un solilocviu, un dialog interior ce-și cere consemnarea, probabil dintr-o vanitate a clipei, ceea
ce poate atrage multe regrete post festum, sau, măcar, autoironii binevoitoare, condescendente… De ce? – Simplu. Deoarece scripturile noastre sunt interpretate ca fragmente de doctrină. Or, doctrina juridică, spre deosebire de alte creaţii, este, în anumite sisteme de drept, izvor formal al acelora, iar în sistemul nostru, continental-european, izvor indirect. Ca atare, nu-i ușor să conciliezi dezinvoltura naturală a firii tale cu copleșitoarea responsabilitate socială.