Anularea actelor debitorului insolvent. Originea, fundamentul și limitele acţiunii reglementate la art. 117 122 din Codul insolvenţei

The study examines the action for the avoidance of the debtor’s fraudulent acts performed during the suspect period, governed by Articles 117-122 of the Romanian Insolvency Code, from the origins of the institution to recent case law. It retraces its descent – from the Italian statutory jurists and their assimilation of the bankrupt to the proximus decoctioni, through the Regulations of the Lyon exchange fair, the royal Declaration of 1702 and the French reform of 1838, down to the Commercial Code of 1887 and the Stoicescu Act of 1902 – and sets it against the parallel solutions of the common law, from the Statute of 13 Elizabeth to §§ 547, 548 and 550 of the U.S. Bankruptcy Code. On the merits, the study argues that the label „annulment” is inapt, and so is that of relative avoidance borrowed from the actio pauliana, since in insolvency the body of creditors is universal and the sanction has no measure: it is a restitution for the exclusive benefit of the estate; that the presumption of fraud laid down in Article 122(3) is no fiction, resting as it does on the breach of a concrete duty of the debtor, even though classical French doctrine denied its extension to third parties and M.A. Dumitrescu saw its object in the equality of creditors rather than in fraud; that Article 117(3) removes not the avoidability itself but only the presumption, its two limbs differing in scope; and that the test under Article 119 comprises two cumulative components measured by distinct standards – the typicality of the transaction, assessed against the debtor’s settled practice while in bonis, and the normality of its terms, assessed objectively by the usages of the kind of transaction concerned, and not by the debtor’s economic condition. The study also follows the shift in the object of the action under the law now taking shape – from the debtor’s act to the debtor’s conduct, omissions included – along the lines of Directive (EU) 2026/799, and shows that the notion of persons closely related to the debtor, introduced by Law no. 239/2025, was not connected to Article 117(4). Dissenting views are identified as such.

Studiul analizează acţiunea în anularea actelor frauduloase ale debitorului din perioada suspectă, reglementată de art. 117-122 din Codul insolvenţei (Legea nr. 85/2014), de la originile instituţiei până la practica judiciară recentă. Este reconstituită filiaţia ei – de la juriștii statutari italieni și de la asimilarea falitului cu proximus decoctioni, prin Regulamentul târgului de schimb din Lyon, Declaraţia regală din 1702 și reforma franceză din 1838, până la Codul comercial din 1887 și la Legea Stoicescu din 1902 – și este confruntată cu soluţiile paralele din common law, de la Statute of 13 Elizabeth pană la §§ 547, 548 și 550 din Bankruptcy Code. Pe fond, studiul susţine că denumirea de „anulare” este improprie, dar că nepotrivită este și aceea de revocare relativă, împrumutată din acţiunea pauliană, fiindcă în insolvenţă masa credală este universală, iar sancţiunea nu are măsură: ea este o restituire în folosul exclusiv al masei; că prezumţia de fraudă de la art. 122 alin. (3) nu este o ficţiune, ci se sprijină pe încălcarea unei îndatoriri concrete a debitorului, deși doctrina franceză clasică i-a contestat extinderea la terţi, iar M.A. Dumitrescu îi atribuia drept obiect egalitatea creditorilor, iar nu frauda; că art. 117 alin. (3) nu înlătură anulabilitatea, ci numai prezumţia, cele două teze ale sale având întinderi diferite; și că testul din art. 119 cuprinde două componente cumulative, măsurate cu etaloane distincte – tipicitatea operaţiunii, raportată la practica debitorului din perioada in bonis, și normalitatea condiţiilor, apreciată obiectiv, prin uzanţele genului, iar nu după starea economică a debitorului. Studiul urmărește și deplasarea obiectului acţiunii în dreptul în formare – de la actul debitorului la comportamentul lui, inclusiv omisiv – pe linia Directivei (UE) 2026/799, și arată că noţiunea de persoană strâns legată de debitor, introdusă prin Legea nr. 239/2025, nu a fost pusă în legătură cu art. 117 alin. (4). Opiniile contrare sunt semnalate ca atare.