„Recenziile” autorităţilor publice contractante în urma executării contractelor de achiziţii publice. Câteva reflecţii asupra normelor și practicii naţionale actuale în privinţa emiterii documentelor constatatoare

My presentation at this year’s edition of the Business Law in the Dynamics of Innovation Conference falls within the field of public procurement, focusing on the final stage in the performance of an awarded contract. This is the point at which the national legislature empowers the contracting authority to issue its own assessment of the manner in which the procurement contract has been performed.

De iure, the beneficiary’s opinion is not merely a satisfaction survey; rather, it constitutes a genuine administrative act capable of significantly influencing the contractor’s commercial future, particularly its prospects of participating successfully in future award procedures. Against this backdrop, I consider the case law of the Court of Justice of the European Union (CJEU), as articulated in its judgment of 26 January 2023 in HSC Baltic UAB, C-682/21, to provide an appropriate framework for examining whether the current legislative configuration governing the issuance of contractor performance certificates and the national case law reviewing their legality comply with the requirements of European Union law, especially given that the very origin of this instrument lies in the transposition of Directive 2014/24/EU.

Even a preliminary comparison between European standards and the national approach to the final stage of public procurement contract performance reveals a number of discrepancies, relating both to the substantive content of such assessments and to the stage at which they become publicly available.

While the original purpose of introducing the contractor performance certificate into national legislation was to implement the exclusion ground set out in Article 57(4)(g) of Directive 2014/24/EU, concerning economic operators responsible for significant or persistent deficiencies in the performance of prior public contracts, the practical result has been the creation of a public database in which any performance deficiency may be recorded, irrespective of its signifi cance, underlying cause, or whether legal responsibility has been definitively established. It may also be observed that the national legislature has devoted relatively limited attention to the specific obligations incumbent upon the administration when preparing such documents, instead placing on the economic operator both the burden of challenging their legality and the responsibility of demonstrating any self-cleaning measures adopted internally for the purposes of participation in subsequent procurement procedures.

Without calling into question the usefulness of such an evaluative instrument in promoting contractor accountability, it is nevertheless important to emphasize that the current mechanism developed at national level to safeguard public finances should not result in a disproportionate restriction of competition or even produce a counterproductive effect on the public interest, which requires ensuring the conditions necessary to secure the best available product, service, or project.

A regulatory approach that manages the contractor performance certificate strictly in light of the purpose it is intended to serve, namely compliance with the requirements of the exclusion ground laid down in Article 57(4)(g) of Directive 2014/24/EU, coupled with clearer legislative guidance for issuing authorities, could bring the national framework closer to the principles emerging from CJEU case law and the objectives of European Union law, while minimizing the risks associated with an overly formalistic perspective based on idealized standards of reliability and conduct expected from economic operators.

Prezentarea mea, din cadrul ediţiei de anul acesta a Conferinţei Dreptul Afacerilor în Dinamica Inovării, se circumscrie domeniului achiziţiilor publice, atenţia fiindu-mi îndreptată asupra etapei finale a derulării unui contract atribuit. Acesta este momentul în care legiuitorul national îndreptăţește autoritatea contractantă să emită propria evaluare referitoare la modalitatea de executare a contractului de achiziţie. De iure, opinia beneficiarului nu se circumscrie unui simplu chestionar de satisfacţie, ci ea reprezintă un veritabil act administrativ care are aptitudinea de a influenţa semnificativ viitorul comercial al executantului, respectiv șansele sale de a accesa, pe viitor, alte proceduri de atribuire.

În acest context, am apreciat că jurisprudenţa CJUE expusă în hotărârea sa din 26 ianuarie 2023 pronunţată în cauza HSC Baltic UAB, C-682/21, constituie un bun prilej pentru a analiza în ce măsură actuala configurare legislativă a gestionării emiterii unui document constatator și jurisprudenţa naţională aferentă cenzurării sale, respectă exigenţele dreptului european, având în vedere că însăși izvorul acestui act derivă din procesul de transpunere a Directivei 2014/24/UE.

La o primă privire comparativă a standardelor europene cu abordarea naţională a etapei finale a executării unui contract de achiziţie publică, pot fi decelate discrepanţe care privesc fie conţinutul concret al unei astfel de evaluări, fie momentul la care ea devine publică.

Dacă scopul iniţial al însăși legiferării la nivel naţional a documentului constatator s-a circumscris nevoii de implementare a motivului de excludere, prevăzut de art. 57 alin. (4) lit. g) din Directiva 2014/24/UE, a operatorilor vinovaţi de deficienţe semnificative/persistente la îndeplinirea contractelor anterioare de achiziţie publică, rezultatul concret la care s-a ajuns, prin intermediul gestionării acestui tip de act, a fost acela de creare a unei baze de date publice în care poate figura orice deficienţă în executare, indiferent de importanţă și cauză, și chiar anterior tranșării definitive a responsabilităţii juridice aferente. Se mai poate observa că legiuitorul naţional a preferat să acorde o mai mică atenţie atribuţiilor concrete ale administraţiei, în etapa de elaborare a acestui tip de document, plasând în sarcina agentului economic vizat atât demersal de verificare ulterioară a legalităţii sale, cât și dovedirea măsurilor de autocorecţie luate la nivel intern, în scopul accesării procedurilor de atribuire ulterioare.

Fără a pune la îndoială utilitatea unui astfel de document evaluator, de responsabilizare a ofertanţilor, se impune sublinierea faptului că mecanismul actual, pus la punct la nivel national pentru protejarea finanţelor publice, nu ar trebui totuși să conducă la o restrângere disproporţionată a concurenţei sau, chiar la un efect de bumerang în privinţa interesului public care implică asigurarea premiselor pentru obţinerea celui mai bun produs/serviciu/proiect.

Gestionarea acestui document constatator prin prisma scopului pe care îl deservește, respective doar a exigenţelor impuse de motivul de excludere prevăzut de art. 57 alin. (4) lit. g) din Directiva 2014/24/UE și ghidarea legislativă a autorităţilor emitente în acest sens, ar putea apropia abordarea naţională de considerentele jurisprudenţei CJUE și obiectivele dreptului european, minimizând riscurile unei viziuni mai degrabă formale, bazate pe standarde ideale de fi abilitate și comportament ale agenţilor economici.