Răspunderea întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii

Amid increasingly intense tax audits and the sometimes rigid enforcement of norms by fiscal authorities, the issue of liability in VAT deductions and expense rejections has grown significantly in relevance. Authorities often cite – albeit indirectly – Article 6(2) of Accounting Law no. 82/1991 to justify the penalization of corporate taxpayers for formal irregularities committed by suppliers, upstream partners, or accounting personnel, including professional accountants. This practice jeopardizes the legal security of honest taxpayers and raises serious concerns about liability limits for third-party actions.

This analysis seeks to show that the broad interpretation of Article 6 (2) goes beyond both the literal wording and the intended purpose of the law. Using grammatical, historical, and teleological interpretation, we argue that the provision was designed solely for natural persons and refers strictly to conduct within a single legal entity–namely, the actions of its employees. It was not intended to apply to relations between distinct legal entities. This conclusion is backed by the preparatory documents of the Accounting Law, pre-1989 regulations, and general civil liability principles.

From a jurisprudential and administrative practice standpoint, a concerning trend emerges: the Romanian tax authority (ANAF) routinely relies on Article 6 (2) to deny deduction rights, despite the legal subject of such rights being the company itself, and not a natural person such as an accountant or a culpable supplier.

Moreover, as we will show below, the High Court has on several occasions upheld this interpretation, thus reinforcing an administrative practice that is questionable from a legal perspective.

This study has direct implications beyond the fundamental area of VAT deduction rights, notably for: (i) the protection of taxpayers against disproportionate (ii) the clarification of the liability regime applicable to professional accountants, and (iii) the fair and correct application of sanctions in tax and procedural law, although these issues fall outside the immediate scope of the present paper.

În contextul intensificării controalelor fiscale și al aplicării uneori rigide a normelor incidente de către autorităţile fiscale, tema delimitării răspunderii în cazul respingerii dreptului de deducere a TVA și a cheltuielilor devine de o actualitate stringentă. Frecvent, autorităţile fiscale invocă indirect dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, pentru a justifica sancţionarea contribuabililor – persoane juridice – în baza unor neregularităţi formale săvârșite de furnizorii direcţi, furnizorii de pe lanţul din amonte sau de persoanele care gestionează documentele aferente, printre care și contabilii. Această practică afectează securitatea juridică a contribuabililor de bună credinţă și ridică semne serioase de întrebare cu privier la limitele răspunderii pentru fapta altuia.

Analiza propusă urmărește să demonstreze că această interpretare extensive a art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii depășește litera, spiritul și scopul legii.

Argumentăm, pe baza unei interpretări gramaticale, istorice și teleologice, că norma de la art. 6 alin. (2) este destinată exclusiv persoanelor fizice și are în vedere conduita angajaţilor uneia și aceleiași entităţi și nu relaţiile dintre două persoane juridice distincte. În acest sens, sunt valorificate atât lucrările pregătitoare ale Legii contabilităţii, cât și reglementările anterioare anului 1989, precum și principiile generale ale răspunderii civile.

Din perspectiva jurisprudenţială și a practicii administrative, se observă o tendinţă îngrijorătoare: ANAF apelează frecvent la acest art. 6 alin. (2) pentru a justifica refuzul dreptului de deducere, în ciuda faptului că titularul dreptului de deducere este societatea, nu o persoană fizică – de exemplu un contabil sau furnizorul/prestatorul care ar fi în culpă. În plus, așa cum vom arăta infra, instanţa supremă a admis în mai multe rânduri această interpretare, consolidând o practică administrativă discutabilă din punct de vedere legal.

Studiul nostru are implicaţii directe, în afara domeniului fundamental al dreptului de deducere și asupra: (i) protecţiei contribuabililor faţă de sancţiuni disproporţionate, (ii) clarificării răspunderii profesioniștilor contabili și (iii) aplicării corecte și echitabile a sancţiunilor în dreptul fiscal și procesual, chiar dacă aceste aspecte nu fac obiectul său în această etapă.